Prima oară când am ajuns în Iaşi, nu am avut ocazia să văd prea multe lucruri, fiind seară. Mi se părea ca orice oraş, cu gropile lui, cu liniile de tramvai. Eram chiar puţin dezamagită, pentru că ştiam din ghidurile mele de călătorie, ca este unul dintre principalele locuri recomandate.
Am avut noroc că, de la gară, m-a luat unchiul meu cu maşina. Ajunsesem din Constanţa, pe la 11 seara, chiar în noaptea de Înviere. După un drum obositor, mă gândeam doar să merg acasă să mă întind în pat. Însă unchiul meu m-a întrebat dacă nu aş vrea să vin la slujbă. Am zis că patul mai poate aştepta câteva ore şi l-am însoţit la biserică.
Numai drumul până acolo mi s-a părut plăcut. Am mers într-o spirală continuă, ca pe nişte serpentine, până am ajuns sus, la biserică. Pe parcursul zilele petrecute în Iaşi, am observat oricum, că oraşul nu este în plan drept, şi de multe ori urcai sau coborai când voiai să mergi undeva... De asemenea, am mai observat numărul mare de biserici şi mânăstiri din oraş. Fiecare cu povestea ei.
Unchiul meu stătea la marginea oraşului, lângă o pădurice. A doua zi am urcat până acolo. Era un loc perfect pentru a surprinde panorama Iaşiului. Sus, era în mod deloc surprinzător, o bisericuţă- Cetăţuia . Locul mi s-a părut ca din alt secol. Cetăţuia a fost ctitorită de către Gheorghe Duca în secolul al XVII-lea, specială pentru apărare, tocmai de aceea părea mai mult ca o fortăreaţă medievală decît ca un lăcaş de rugăciune.
În zilele următoare am cam luat la pas Iaşiul. Cele mai frumoase locuri mi s-au părut Grădina Botanică, loc perfect de vizitat în luna mai, când totul este înflorit, parcul Copou, care îţi oferea prilej să-l străbaţi o după-amiază întreagă fără să ajungi în aceleaşi locuri. Mi-a plăcut să regăsesc aici teiul lui Eminescu, despre care scria mereu în poemele sale. M-am simţit ca şi cum aş fi făcut o vizită în timp. Mi-a plăcut şi drumul prin centru, pe lângă universităţi, care m-au impresionat cu arhitectura lor impunătoare, bogată în detalii murale. De asemenea, am rămas impresionată de mărimea Palatului Culturii. Am regretat faptul că era închis la vremea aceea, pentru renovări.
Nu pot să zic că nu am văzut şi cartiere mai dărăpante şi străzi ce aveau nevoie de renovări, gropile fiind la ele acasa, însă per total, am găsit un oraş frumos, ce şi-a păstrat istoria, credincios, un loc unde să te linişteşti şi să-ţi cultivi dragostea de carte și de țară.
Zilele, clipele îmi sunt ani
S-a mai încheiat un sector 22-22… cred că va fi printre ultimele pe
care am să le mai evidenţiez, pentru că fiecare zi e mai frumoasă decât
ziua de naştere şi în fond ne naştem în fiecare zi … nu consider vârsta
ca fiind un criteriu; nu poţi spune că eşti înţelept dacă eşti bătrân şi
nici lipsit de minte dacă eşti tânăr…. Am început să văd altfel
viaţa. Privind peste umăr la trecut, doar la lampadarele ce luminează
momentele de fericire, în rest peste tristeţi şi suferinţe se aşterne
negura.. e mai bine aşa… viitorul e într-o ceaţă groasă, dar fiecare
zi mai taie o bucată din ea… Fiecare minunată zi, ce stă sub semnul
noului Decalog,
e scăldată într-o fericire care nu ştiu de unde vine, dar e.. nu mai
am ţeluri materiale, cred că omul e mai mult decât ceea ce se vede…unii
spun că noul meu mod de gândire e rezultatul fricii de brutalitatea
vieţii. Dar eu sunt la fel de sigur, ca atunci când spun că m-am nascut
gol, că omul nu este făurit pentru material, poate mă înşel, dar îmi
asum riscul. Am mai învăţat că viaţa mea nu e mai importantă decât a
altui om şi că normalitatea nu se raportează la propria mea viaţă, ci
fiecare o construieste cum vrea.. de aici şi problema perfecţiunii..
oricine e perfect pentru persoana dragă, restul îl văd imperfect pentru
că perfecţiunea lui nu e aidoma lor… Mă înşel?
Trăiesc aşa cum simnt… iar restul mă vor putea judeca la sfârşit când
voi raspunde la întrebarea “Cât de frumos ai iubit?”; singura la care
merită să răspunzi. În rest vorbele şi judecăţile lor sunt lipsite de
orice şi fără ecou…. La Mulţi Ani Pământului , pentru că e ziua lui azi…
deşi ar trebui să-i fim recunoscători zilnic ..
Când îndrăgostiţii Universului îţi ajută dragostea ta..
De toate te lecui… mai puţin de dragoste… pentru că nu e boală, nu-i viciu.. e simţire. E setea de fluidul vieţii…
Zilnic se aud mii de poveşti despre eşecul “dragostei”, alte mii se
trăiesc, frumos, într-un univers idilic.. presărat cu eternitate…
patronat de cifra 2…
Se spune că nimic nu se compară cu prima iubire, cu prima stare de
echilibru pe care ai simiţit-o, cu primul moment în care te-ai simţit în
stare să lupţi cu oricine pentru că iubeai, credeai, trăiai…. dar
aceste iubiri, chiar dacă sunt cele mai pure.. sunt şi cele mai
criticate …. cele mai sfâşiate de colţii lumii…
Probabil, ştii prea bine momentele în care închisă în cuşca de beton,
invocai umbre care să ducă gândurile tale celui ce aştepta zilnic jos,
cel căruia îi venea să spargă tot în cale până ce va ajung la El,
pentru a-i cere socoteală pentru neîmplinirea dragostei lor…. dar
materia nu-l lăsa.. îl ţinea pe le captiv în el, pe ea captivă într-un
univers straniu, rece, întunecat.. chiar dacă era luminat de cele mai
frumaose candelabre… lumina lor era moartă, ochii îi erau orbi în lipsa
soarelului ei…nimic nu mai avea culoare….
El se usca, îi lipsea ploaia lui… acea ploaie care cădea fix în
momentul în care era cel mai însetat, ploaia aceaia care îi hrănea
universul, care-i îneca duşmanii, care-i hrănea floarea sufletului lui…
Cum se poate trăi fără Soare sau Ploaie?
Au fost mereu impresionaţi de forţa, de răbdarea, de pasiunea cu care
se iubeşte în Unviers… de iubirea dintre Soare şi Lună, cum reuşeau ei
în acea clipire, în acel finit de secundă, în scurtul moment petrecut
singuri în mare să iubească atât de înflăcărat.. încât el îi trmitea ei
strălucirea.. pentru a lumina în negura nopţii.. pentru a nu o lăsa să
cadă pradă sfâşierii timpului… şi cum ea ridica marea… pentru a se
pierde amândoi în ea….cât mai mult… cu o închipuire mai mult… dar le
era suficient, se iubeau de milenii şi nu au dat decât rareori semne de
supărare… iar atunci eclipse apăreau pe chipul Soarelui… şi cicatrici pe
a-l Lunii…. dar totul trecea.. şi dragostea era şi mai frumoasă…
Priveşte apusul, răsăritul, luna plină… nu vezi doar semne de împlinire?
De iubirea dintre fluviu şi mare.. dintre vis şi amintire, dintre
trecut şi viitor şi de pruncul lor prezentul, al cărui chip semăna din
ce în ce mai mult cu viitorul dar îşi păstra frumoasele particularităţi
ale trecutului…
Captivi, fiecare de partea cealaltă a zidului, dar plini de flacără
au animat zidul, prin lacrimile şi rugăminţile lor… zidul era mesagerul
lor secret… era părtaşul iubirii lor…. fiecare cărămidă a lui,
plângea, scorojind astfel varul prea alb… prea lipsit de viaţă… zidul
era conştient că propriile lacrimi îi vor aduce sfârşitul… dar a
continuat să plângă… anii au trecut şi zidul era aproape distrus..
doar o peliculă fină de ciment îi mai despărţea.. atunci cei doi, cu
lacrimi în ochi.. mulţumindu-i zidului în suflet, au început să lovească
pelicula… când în sfârşit fu pusă la pamânt… mâinile celor doi se
împreunară… iar zidul zâmbi din ţărână…. a gustat şi el fluidul vieţii,
din lacrimile lor… şi nu va regreta nicicând…. nici un tablou agăţat de
el, nici un lac aristrocat, nici un model antic nu ar fi putut să-l
facă să simntă ce-a simţit pentru un finit de secundă… acum se poate
lăsa purtat de vânt….
Dragostea tinerilor zburda… din corpul unuia spre celălalt şi
invers….. dar nici sacrificiul zidului, nici zodia norocului în care se
aflau… nu i-a salvat de vicleşugul sorţii…. şi familiile i-au
îndepărtat din nou… văzând sacrilegiul produs…. toţi îndrăgostiţii
universului…. i-au spus Lui că dacă nu-i va lăsa pe cei doi să
guste gramul de fericire… după cât amar au înghiţit…. îi vor distruge
creaţia… vor face în aşa fel încât sentimentul de iubire să inspire
teamă, ură, moarte.. erau gata să se sacrifice şi pe ei pentru a
împlini perfecţiunea celor doi….. El a acceptat… dar a hotarat ca numai
unii să fie capabili să mai simntă iubirea pe care au simţit-o cei doi
tineri, băgând în viaţa omului rutina… şi timpul în care trăim e o
dovadă că acea dragoste o mai poarta din ce în ce mai puţini .. pentru
că restul au pierdut-o în pagini de razboaie, bucăţi de aur, în ispită
şi alte forme…
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)